Eu mă consider o persoană comunicativă, şi vreau să îmi fac prieteni în toată ţara şi, de ce nu, şi peste hotare. Am deja foarte mulţi prieteni prin corespondenţă ( pe mess şi la telefon, deoarece mai nimeni nu trimite scrisori nowadays ) , din Banat până în Maramureş, din Moldova până în Dobrogea. Şi vreau să îmi fac cât mai mulţi, să fac schimb de păreri, preferinţe, experienţe, deoarece fiecare om este diferit în felul său, şi fiecare zi este diferită faţă de cea precedentă. Aşa că, simplu, vă spun cum mă puteţi contacta, dacă doriţi să vă faceţi noi prieteni, ca şi mine.
Îmi puteţi trimite e-mail-uri pe adresa amy.tanya_97@yahoo.com şi, dacă aveţi Twitter, îmi puteţi da follow la contul @AmyTheStrange; sper să reuşesc să dau follow înapoi, dar am ceva probleme, zilele astea, cu follow limit . Contul de Facebook nu vi-l dau, pentru că este privat, dar ştiţi că am o pagină de Facebook cu şi despre Justin Bieber, unde, dacă vreţi, îmi puteţi lăsa un like. Pe Quizilla, îmi puteţi da cerere de prietenie şi mesaj la contul DaianaFreeGirl. Am şi un cont de Tumblr, dar pe acela nu intru mai deloc, deci nu cred că puteţi da de mine acolo.
Cam acestea sunt reperele pe care vă las să le ştiţi despre mine... aşa că aştept mesajele voastre. :)
... mai mult sau mai puţin. Ca elevă de clasa a VIII-a, am dat Evaluările Naţionale la limba şi literatura română şi la matematică. Azi am avut ultima probă scrisă, cea la matematică, şi practic vacanţa de vară a început pentru mine. Şi totuşi, am fost şi eu implicată în scandalul-monstru cu predicativa şi subiectiva buclucaşe. Eu am pus predicativă, şi sunt măndră de asta, pentru că AŞA ESTE CORECT. Nu stau acum să vă prezint raţionamentul meu, care şi aşa este îndreptăţit. În plus, nu am chef să mă cert cu nimeni. Doar că nu este absolut deloc corect, deoarece acest subiect este ambiguu, iar răspunsul poate fi interpretat. Astfel, sute de elevi buni au fost depunctaţi din prostia altora. Simplu şi nimic mai mult.
Propunerea mea: să trecem peste.
În sfârşit, pentru mine a sosit vacanţa de vară. Voi scrie mai mult la poveştile mele, şi voi posta mai mult pe blog. Pentru mine urmează admiterea la liceu, şi un nou început, cu alte cuvinte. Sper să apuc să scriu cât mai mult, şi să împărtăşesc aceste experienţe cu voi, cititorii blogului meu micuţ.
Titlul postării nu minte... I'm a little monster and I'm proud of it! Pasiunea mea pentru controversata artistă Lady GaGa îşi are rădăcinile în teribilista de mine de la 12 ani... da, eram o rebelă. Acum parcă m-am mai potolit. Anyway, back to the story. În acea perioadă, GaGa era la începutul carierei sale, şi îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri că ascultam "Just Dance" , "Poker Face" şi "Love Game" şi bâţâiam din cap întocmai ca o rocker-iţă. Hah, ce vremuri. Greu de crezut că acum îmi plac Justin Bieber şi Taylor Swift, dar nu mă deranjează actuala situaţie câtuşi de puţin. Oricum, Lady GaGa rămâne o parte importantă din personalitatea mea, deşi nu mai sunt fană ca pe vremuri. Ea este unul dintre oamenii care m-au convins că trebuie să mă simt extraordinar în pielea mea, că trebuie să fiu eu însămi, că nu trebuie să mă ascund. Şi exact aşa fac. M-am săturat de tot ce ar putea însemna stârpirea personalităţii noastre adevărate, a înăbuşirii a ceea ce contează mai mult pentru noi. Despre acest subiect deosebit de delicat în ziua de azi, am scris în postarea precedentă, aşa că nu mai insist. Oricum, GaGa nu e doar o artistă originală sau, după cum spun alţii ( haterii, mdeah :D ) , cineva care cerşeşte atenţie, ci un model din multe puncte de vedere. Merită să fim noi înşine, să ne dezvăluim adevăratele caractere, să dovedim că suntem incredibili şi dacă nu corespundem tiparurilor plicticoase ale societăţii zilelor noastre. Pentru că aceasta este o realitate, şi cu toţii trebuie să fim CONŞTIENŢI de ea! Iar am deviat de la subiect. Cum spuneam, deşi nu mai sunt aşa mare fană ca pe vremuri, sunt încă a little monster... in a gaga Wonderland, of course. xD Uneori, îmi place să fiu mai gaga, mai excentrică, mai crazy. Doar uneori, din fericire. În restul timpului, sunt tăcută. Nu mă întrebaţi dacă e mai bine aşa, e de preferat să decideţi voi. Aşa că, înainte să vă faceţi prejudecăţi legate de un anumit artist, vă spun un lucru: nu apelaţi imediat la ură. Lăsaţi-vă timp să cunoaşteţi munca respectivului om şi, cu această ocazie, să îl descoperiţi cu adevărat. Mulţi au făcut acelaşi lucru şi cu Justin, ceea ce mi se pare greşit. Toţi artiştii sunt oameni demni de admirat şi de respectat. !!! În cazul meu cu Selena, e cu totul diferit... din motive doar de mine cunoscute! Mesajul este simplu: don't hate them without reason!
Nu sunt o teribilistă, şi nici nu militez pentru drepturile tinerilor neliniştiţi. Nu vorbesc despre lupta interminabilă cu "babacii" care nu ne înţeleg. Ci despre lupta cu cei din jurul nostru şi, mai cu seamă, cu noi înşine.
E vorba despre toţi cei care, prin comportamentul lor şi prin cuvintele lor, vorbe de doi bani, ne fac să vrem să fim altcineva. Aceasta este una dintre cele mai mari greşeli pe care un adolescent în căutarea propriei personalităţi, care se ocupă cu conservarea proprului stil, o poate face. Din păcate, astăzi, societatea are o bază instabilă pe ceea ce e considerat "cool" să faci şi să spui. Involuntar, ne supunem acestui stil prostesc. Acceptăm o dominaţie inutilă. Ne lăsăm schimbaţi de cei care nu au dreptul nici măcar de a obiecta împotriva stilului nostru. Le oferim puterea pe care ei şi-o doresc atât de mult.
Întrebarea e: oare merită?
O să fiu directă: dacă vă simţiţi ciudaţi, fiţi ciudaţi! Sunteţi cu toţii incredibili. Un băiat poate fi cool şi dacă nu înjură şi nu fumează. O fată poate fi o divă şi dacă nu poartă roz şi nu stă cu cei mai populari puşti din şcoală. Cu alte cuvinte, fiţi voi înşivă. Faceţi ceea ce simţiţi că trebuie să faceţi. Spuneţi ceea ce credeţi că e bine să spuneţi. Jucaţi după propriile reguli, şi nu după ce alţii impun fără rost. Contrar a ceea ce "elita" tinerimii zilelor noastre spune, toţi suntem egali, toţi suntem oameni de preţ. Acum depinde de fiecare dintre noi cum ne folosim calităţile, defectele, talentele şi aptitudinile cu care am fost înzestraţi. NUMAI de noi, nu de alţii, care consideră că sunt îndreptăţiţi să facă pe şefii.
Vă spun direct: ascultaţi-vă vocile interioare. Dacă vreţi, faceţi ceva nebunesc, nu are de ce să vă pese de ce spun "cei cool" . Dansaţi în ploaie. Avem o singură viaţă, pentru numele lui Dumnezeu! Cum se presupune că vă trăiţi viaţa, dacă ea vă este ghidată de cineva de vârsta voastră, conform unor tipare tâmpite de care ar trebui să te doară fix undeva?
Nu mă consider, şi nici nu vreau să fiu o sfătuitoare bună. Totuşi, tot ce îmi doresc este să văd că toţi tinerii din această lume minunată se bucură de vieţile lor, făcând alegerile corecte pe cont propriu. Nu mai vreau dominaţie, vreau egalitate. Şi am vaga impresie că nu sunt singura care vrea asta.
Acum vă las cu o piesă Katy Perry, ca să îmi închei pledoaria.
Simţeam nevoia să scriu o astfel de postare, de vreme ce aseară a avut loc marea finală a concursului de talente "Românii au talent" ! Pentru mine, acest concurs înseamnă foarte mult. În primul şi în primul rând, a fost primul show de talente românesc şi, implicit, şi cel de mai de succes. La "Vocea României" m-am uitat destul de puţin, iar la "X Factor" deloc, pentru că nu mi-a plăcut. Punct şi de la capăt. De asemenea, este un show patriotic, pentru că nimeni nu se compară cu noi, românii. Vorba mea cunoscută: "Păi da' bineînţeles!" . Anyway, aseară a fost marea finală, a cărui câştigător a fost mentalistul Cristian Gog, în vârstă de 30 de ani. FELICITĂRI, Cristian!!! xD După ce a uimit juriul şi audienţa în preselecţii, îndoind metale cu mâinile goale, şi a şocat o ţară întreagă în semifinale, practic citind gândurile unor oameni aleşi la întâmplare din public, a reuşit să îi lase pe toţi cu gura căscată în finală. Pe scenă, a adus o servietă simplă de metal, şi i-a pus pe membrii juriului- exigentul Mihai Petre, simpatica Andra şi şarmantul Andi Moisescu ( nah, am o slăbiciune pentru el, aruncaţi cu roşii în mine :P ) - să ghicească ce conţine misterioasa geantă din metal. Răspunsurile au fost simple, date prompt: Mihai a zis că sunt documente, Andra a spus că servieta este goală, iar Andi a răspuns că în servietă se află numele câştigătorului competiţiei. Pentru moment, Cristian a abandonat servieta într-un colţ al scenei- unde nu a scăpat de privirile de vultur ale juraţilor, cum s-a admis mai târziu- şi a făcut un alt număr: conectat la un aparat medical special de cardiologie de către un doctor specialist şi asistenta dumnealui, a arătat tuturor cum şi-a oprit bătăile inimii! Recunosc, atunci mi-a bătut mie inima foarte tare... mă aşteptam să cadă lat la pământ în orice secundă... Anyway, momentul complicat a trecut, iar Cristian s-a întors la valiză, de unde a scos un plic... din plic alt plic sigilat... iar în plicul sigilat erau trei foi, una pentru fiecare jurat, pe care erau scrise răspunsurile celor trei la întrebarea pusă de Gog! Prima secundă a fost: :O Apoi... bineînţeles, toată lumea a izbucnit în aplauze! Momentul a fost tensionant, intens, emotiv... a fost super! De altfel, şi acest moment i-a adus voturile publicului: după o competiţie strânsă, în care fiecare din cei 15 finalişti au dat tot ce au mai bun, s-au numărat voturile publicului- care a avut, ca şi înainte, ultimul cuvânt- iar Cristian Gog a fost proclamat cel mai talentat român şi posesorul premiului de 120 000 de euro, oferit de sponsorul show-ului, Cosmote. Pe locul 2, a ieşit Mihai Petraiche, un talentat şi eminent dansator- robot, iar pe locul 3, Cristian Leana, un geniu al matematicii şi al rezolvării cubului Rubik. CONCLUZII: consider că show-ul din acest an a fost mai bun decât cel de anul trecut. Talente mai complexe, mai surprinzătoare, parcă mai simpatice. Ca şi anul trecut, s-a creat mare vâlvă în jurul fericitului câştigător: umblă vorbe rele în jurul momentului lui Cristian Gog, considerat un truc ieftin. Explicaţia am găsit-o aici: http://www.youtube.com/watch?v=aUVXz5yfsJQ. Părerea mea: toate comentariile sunt doar minciuni de tot râsul. Deşi, recunosc, am fost nemulţumită că nu Răzvan "Krem" Alexe a fost cel mai talentat român, dar eu propun să fim fair-play. Cristian Gog chiar a câştigat marele premiu pe drept. Nu toţi spectatorii şi telespectatorii pot fi mulţumiţi, let's be serious now. Am câteva numere speciale care mi-au atras atenţia de-a lungul competiţiei, pe care sunt mândră să vi le arăt mai jos:
Răzvan "Krem" Alexe rămâne preferatul meu până la capăt! Un artist în adevăratul sens al cuvântului... şi sunt sigură că este doar la început de carieră.
Silviu Paşca & Friends, deşi nu au ajuns în finală, mi-au plăcut la nebunie... sunt, pur şi simplu, super-tari!
Oana Lianu este un talent în adevăratul sens al cuvântului, şi mă bucur sincer că acum este cunoscută de toată România, deoarece merită din plin.
Tomer Weissbuch, din păcate, a fost greşit înţeles de mulţi: el a fost privit ca un hater Justin Bieber, şi nu ca un artist. Îmi pare sincer rău că nu a ajuns în finală, la fel ca în cazul altor talente promiţătoare.
Cosmin Mihalache mi-a plăcut mult, dat fiind că este un pianist de-a dreptul genial!
Şi cam atât... Doar câteva lucruri mai am de spus: de abia aştept sezonul următor!!!!!!
I wished you were there with me, when all those shadows passed through the leaves, like they were trying to steal me from you. I wished everything would turn alright. But here we are, in this cruel world, where everyone waits eagerly for our next move. Wishing we would fall again. I miss all those days when the forest was my only shelter, when the sky's birds were flying above my head, reproducing my lullabys, when she was waiting for me at home, with that annoying, fluffy cat. Everything seems so far away now. Do you remember our calm childhood? Everything seems now like a so much time ago ended fairytale. You were there, too, and that rainy day comes again and again in my mind, making everything even more worse. There, in the arena, we have to use the sword against each other. Only one can stay alive. But what happens if I can't stay alive without you...? I wished we would live another live. I wished your name wasn't on the piece of paper which seemed like shining between the others. I wished nothing of these would happen. And now I'm here, in the middle of the woods, worrying for you. Worrying for all the wounds you got because of them, worrying for all the blood you shed during the fight for our lives. And, yes, hoping. Hoping that I will see you again. Hoping that everything would turn right. Hoping that I would look in your gorgeous blue eyes again, and that I will hide myself from everything is bad and mean, in your protective arms. Hoping that, in a happy future, we will stay there, in front of the crowds, knowing this horror movie tape got its end. At first, I didn't know if I would stay alive. I didn't know if I would get to return in my poor house, where she would wait for me, with her big, blue eyes staring at the door, wishing I would keep my promise. I didn't know if I would survive even the first days. But here we are. In front of the danger. You're squeezing my hand gently, trying to make my understand you'll never let me go, even when his sword would hit us. I'm returning the squeeze, with a smile. Here we are, ready to face the dangers, ready to begin the real fight. I close my eyes, wishing everything would pass quickly... so wake me up with a kiss when the sunrise will announce us that we're safe.
He's cool, he's awsome, and I just love him so much! ( Belieberii care au văzut "Never Say Never 3D" ştiu la ce mă refer... ) Oricum, the proper is that David Guetta is the best DJ alive! Aici ţin să deschid o paranteză şi să subliniez următoarea idee... eu nu sunt fană David Guetta de când cu piesele de pe "Nothing But The Beat" . Okay, nu sunt mai brează, ce-i drept, deoarece DJ-ul francez de 44 de ani mi-a atras atenţia de când cu "When Love Takes Over" , feat.-ul său cu Kelly Rowland, de pe albumul "One Love" . Totuşi, am ascultat şi piese mai vechi de-ale sale, care mi-au plăcut la fel de mult. Înapoi la ce am început... David Guetta e un geniu al mixajului. Niciodată în viaţa mea care însumează, până acum, 14 anişori, nu am auzit un asemenea sound şi nu am simţit palpitaţiile unei asemenea energii şi al unui asemenea beat. Merită pe deplin titlul de cel mai bun DJ, pe care sper că îl va păstra mult timp de-acum încolo. Şi ceea ce e de admirat, pe lângă abilităţile sale de DJ şi producător muzical, este faptul că nu duce o viaţă "de noapte" , numai prin cluburi, cu sticla de bere în mână, stil care a distrus până acum destule talente muzicale şi actoriceşti. Din câte am înţeles, e un soţ şi un tată fericit, ceea ce e de jos pălăria! Să fii DJ nu e o chestie uşoară, cel puţin asta e concluzia mea de novice în toată faza asta cu muzica. Iar David Guetta o face bine, poate prea bine. Este unul din muzicienii mei preferaţi şi, cred eu, creatorul muzicii unei noi generaţii. Ceea ce e şi mai demn de subliniat e faptul că nu e un muzician comercial. Face, simplu, muzică de club adevărată, cu versuri şi sound adevărat, la platane adevărate. Pentru că asta înseamnă muzică de club, nu nişte sound-uri copilăreşti făcute pe calculator!
Care e piesa mea preferată David Guetta? Greu de ales. Momentan, după cum spun şi titlul postării, şi poza, ador "The Alphabeat" . Această piesă este simpla dovadă că David Guetta is a genius şi fără vocea unui artist cunoscut pe acordurile piesei respective. Acum parcă îmi doresc şi mai mult să asist la unul din mix-urile lui live... când a venit cu "One Love" Tour în România, nu am putut să merg pentru că... da, se intra acolo de la 16 ani în sus, iar eu aveam 13. Da, ştiu că acum am abia 14, dar speranţa moare ultima, right?
În cazul în care nu aţi ascultat până acum David Guetta ( deşi mă îndoiesc oarecum ) , nu ezitaţi să o faceţi... because nothing can set you free more than alphabeat does. :)
Din cauza EI scriu mai puţin pe blog. Pur şi simplu, de aproape 2 ani, nu pot renunţa la acest site de creaţie, pe care intru zilnic. Povestea mea pe Quizilla a început în 2009 când, din dorinţa de a face propriile mele quiz-uri, mi-am făcut cont. De-a lungul timpului, au fost perioade când renunţam o bună bucată de vreme la scris, dar adevărul e că de fiecare dată mă întorceam, mai dornică să creez ca ultima dată. Prima mea poveste pe Quizilla a fost un dezastru, şi încă unul aşa mare că, de ruşine că am scris aşa ceva, am dat delete întregii poveşti. Prea multă dramă telenovelistică, Dumnezeu ştie de ce şi cum am putut scrie aşa ceva. Dar totul are un început, aşa că vă rog să mă iertaţi. Următoarea poveste a fost ceva mai decentă, too bad it finished soon: un capitol, nothing more. Cea de-a treia poveste... hmmm, oarecum decentă. A urmat o perioadă de pauză destul de mare, pentru ca apoi să revin, cu o serie de quiz-uri tip roleplay-fan-fiction cu Justin Bieber. Am avut o încercare nereuşită de love story cu aceeaşi temă ( încă mai poate fi citită ) , pentru ca apoi să îmi fac oficial debutul în universul scriitorilor de fan-fiction-uri pe Quizilla, cu seria mea "Jason McCann Love Story" : 17 capitole, şi cea mai cunoscută din poveştile mele. Cred că a fost motivul şi celor 5651 de vizualizări de profil pe care le-am strâng până acum. Odată cu recunoaşterea pe care am primit-o cu ocazia postării acestei poveşti de dragoste cu ups and downs, am primit şi primele mele cereri de one-shot ( scurtă poveste de dragoste, cu o anumită personalitate, fictivă sau nu ) . În vara lui 2011 am postat ultimul capitol al poveştii cu Jason McCann pentru ca, ulterior, să revin cu cea de-a doua poveste serioasă a mea ( de data asta, cu Justin Bieber :> ) , şi anume "I Want You To 'Love Me' , Cold Girl" , care a ajuns la capitolul 11. Am început de ceva timp o altă poveste, bazată pe seria de cărţi "Pretty Little Liars" , şi pe serialul cu acelaşi nume, numită "The Shared 'Secret' Of Rosewood's 'Pretty Little Liars'" , care a ajuns la capitolul 2. În paralel, scriu şi recenzii de carte pe care le postez pe acelaşi cont. Sunt încă deschisă să primesc cereri pentru one-shot-uri & lucruri asemănătoare.
V-am făcut curioşi? Sper că da. Ceea ce fac eu pe Quizilla înseamnă enorm pentru mine, deoarece vreau ca "operele" să îmi fie citite de cât mai multă lume, să obţin o oarecare recunoaştere, şi să excelez, astfel, până la un nivel destul de ridicat. Astfel, când voi fi devenit scriitoare, lumea deja să mă cunoască. Probabil e doar un vis copilăresc, dar nu îmi pasă câtuşi de puţin. E ceea ce îmi place să fac, şi nimeni nu poate schimba asta.
... două lucruri total paralele. Totuşi, mint dacă spun că nu îmi place să desenez. Este un lucru relaxant, şi mai fac asta din când în când cu predilecţie spre rar. La şcoală facem desene cu culori de apă, "preferatul" meu. Ultima oară am pictat ceva cu Caragiale şi oraşul meu, şi o copertă pentru cartea "Micuţele mincinoase 1" . O să postez imaginea cât de curând, chiar în josul postării. Până atunci, însă, vă spun că m-am apucat de desene în creion după diverse cărţi ( ca un fel de răzbunare pe faptul că la şcoală sunt nevoită să folosesc DOAR culori de apă ) , deşi nu am talent. Până acum am făcut doar unul, după cartea "Jocurile Foamei" , cu Katniss în pădurea Arenei. Postez poza mai jos, în speranţa că desenul e măcar decent... v-am spus, nu sunt un talent la desen.
Mda, ştiu. :))
Acum sunteţi îndreptăţiţi să mă rugaţi să nu mai postez desene făcute de mine prea curând.
Postarea nu are legătură cu toată faza cu furtuna din Sahara, sau cu codul galben de furtună. Nu vreau să pară că postările de pe acest blog au la bază asemenea subiecte... ordinare, realistice, deloc profunde. Vreau să vorbesc despre ploaie nu ca despre un fenomen natural, ci ca despre un fapt care debordează de profunzime artistică, de ceva care inspiră la creativitate. Pentru că asta înseamnă, de fapt, pentru mine.
O zi cu ploaie este diferită pentru mine faţă de alte zile, din mai multe puncte de vedere. Atunci când cerul este înnorat, iar apa rece ca gheaţa cade asupra pământului în picături atent sculptate, mă simt ca într-un imens balon de săpun, elastic şi confortabil ca cel mai pufos fotoliu, protejată de toate relele, de toate fantasmele. E ca şi cum timpul se opreşte, şi ploaia cade, cade, şi nimic nu se schimbă. Din pricina norilor, nu poţi vedea cum soarele străbate cerul, şi ai vaga impresie că eşti blocat în timp, şi nu poţi face nimic în legătură cu asta. E o senzaţie magică... flawless.
Când afară plouă, eu mă simt creativă şi energică, şi mă ocup mai uşor de micuţele mele proiecte creative. Micuţe, micuţe, ca şi acest blog. Pur şi simplu, îmi pun căştile în urechi, ascult muzica mea preferată, scriu şi... totul dispare. Iar afară ploaia cade în continuare. E nevoie să mă repet? O senzaţie flawless.
Şi se pare că ploaia nu înseamnă enorm numai pentru mine. De altfel, este chiar un site dedicat acestui fenomen natural special. Verişoara mea ( pe care aici o numesc... TVDFan :) Da, ştiu, dau nişte denumiri nasoale... ) a fost cea care mi l-a arătat şi, prin intermediul acestei postări, îi mulţumesc din nou şi o pupăcesc. Ei bine, site-ul se numeşte RainMood.com, şi îţi permite să auzi sunetele ploii care, apropo, sunt extrem de relaxante ( un alt motiv pentru care îmi place ploaia ) : http://www.rainymood.com/Mi se pare o idee inspirată, ce-i drept. Când vreau să mă relaxez, ascult ploaia, chiar şi dacă afară e soare. xD
Şi, pentru că acum sunt melancolică şi nu ştiu de ce, vă las cu o piesă tristă, dar de-a dreptul superbă... cu întârziere scriu, pe 15 aprilie 2012, s-au împlinit 100 de ani de la scufundarea Titanicului, unul din cele mai controversate şi mai sfâşietoare dezastre navale din istorie.
Acum gata cu melancolia... în fond, e destul de senin afară, deşi e seară. :)
... îmi ia o grămadă din timpul meu liber! Odată cu întoarcerea la şcoală, am revenit la acelaşi program încărcat cu teme şi tot felul de proiecte dar, în sfârşit, am trecut peste vânzoleala de început, şi apele s-au mai calmat puţin. Nu ştiu cât de des voi mai scrie pe blog, dar voi încerca să scriu măcar o postare la două-trei zile, deoarece vreau să mă ocup şi de poveştile mele de Quizilla ( apropo, le găsiţi aici, dacă nu v-am mai spus: http://quizilla.teennick.com/user/DaianaFreeGirl/profile/) . Sper că veţi continua să îmi citiţi blogul, deoarece pregătesc multe surprize şi postări interesante. Confesiuni de blogger, nimic altceva. ŞI APROPO... sunt admin la unicul fan-club Taylor Swift din România de pe Facebook, "Taylor Swift- Romania" - http://www.facebook.com/groups/246131168775883/- unde toţii fanii Taylor sunt aşteptaţi cu căldură. Avem concursuri, ştiri de ultimă oră despre Taylor şi, bineînţeles, o grămadă de oameni dornici de a lega prietenii. Oricine poate intra. ;) Sper că apuc să mai postez curând, aşa că fiţi cu ochii pe blogul meu! XoXo, Tanya Amy.
Fiecare om are o anumită obsesie sau, ca să fiu politicoasă, un anumit hobby, o anumită pasiune. Ei bine, o să fiu sinceră: pasiunea mea de-o viaţă, la propriu, sunt cărţile. Multă vreme, am fost neînţeleasă din acest punct de vedere: mulţi mă catalogau drept "tocilară" şi "fată fără viaţă socială" doar pentru că îmi plăcea să citesc. Acum, însă, situaţia s-a schimbat fiindcă aşa-numitele "celebrităţi" ale şcolii ( eu nu fac parte din această categorie, şi nici nu vreau să am legături cu cineva din acestă categorie... sunt un insider, so what? ) s-au hotărât şi ele să pună mâna pe câte o carte.... fantasy, bineînţeles, să umble cu ea sub braţ ca să arate lumii că s-au ţinut de abecedar la vremea potrivită şi surprise! acum cititul e foarte la modă. Toată lumea, put your hands up in the air. :| Mă rog, înapoi la subiectul principal. Pentru mine, cărţile nu sunt o modă. Moda e trecătoare, de sezon; în schimb, cărţile mi-au însoţit dintotdeauna existenţa, şi nu glumesc deloc când spun asta. Încă de când eram mică, mama îmi cumpăra multe cărţi. Bineînţeles, erau cărţi de colorat pe care aveam grijă să le măzgălesc cum se cuvine, şi cărţi ilustrate, cu texte micuţe în colţuri. De mică am fost vorbăreaţă- ferice de cei care scapă şi acum de mine şi de limbariţa mea- , şi a fost doar o problemă de timp până când am început să alcătuiesc povestiri orale pe baza imaginilor din cărţile copilăriei mele. Când mă ducea mama în parc, şi eu primeam acolo bucuroasă doza mea de "lectură" zilnică, alte mămici şi bunici mă priveau uimite şi o întrebau pe mama: "Ştie să citească?" . Nu am fost un copil-geniu, să nu credeţi nimic de acest gen. Doar îmi plăcea să creez, să îmi imaginez. De-a lungul timpului, nici eu nu mai ştiu câte cărţi am citit. Oricum, iată-mă acum, la 14 ani, citind cărţi de fantasy şi chick-lit, şi scriind propriile mele poveşti. Visez să devin scriitoare, iar cărţile mele să însoţească existenţa altor generaţii, care să le lase mai departe copiilor, şi ei copiii copiilor, şi aşa mai departe... Sunt o visătoare, asta au făcut din mine cărţile. Care este cartea mea preferată? Deşi sunt o împătimită a genurilor fantasy, science-fiction şi chick-lit, cartea mea preferată corespunde unui stil ceva mai... prăfuit: "La răscruce de vânturi" de Emily Bronte. Mi-am cumpărat cartea când am fost în tabără la Bran, de la librărie "Cărtureşti" din Braşov, fiind tipărită de editura Leda. Eram foarte curioasă să văd despre ce e vorba, de vreme ce, în cel de-al treilea volum al seriei "Amurg" , de Stephenie Meyer, "Eclipsa" , Bella citeşte această carte, iar acţiunea este oarecum legată de ce se întâmplă în cartea lui Emily Bronte. Am fost placut surprinsa de acest roman. Deşi poate părea greoi la început, pe mine m-a impresionat împletirea poveştilor de dragoste înfiripate între membrii a două familii aparent foarte diferite, zbuciumată de venirea unui străin care îşi spune Heatcliff, şi care se dovedeşte un om de o profunzime diabolică. De asemenea, am şi plâns când am citit cartea asta, la momentul când Catherine ( fiica ) şi Hareton, nepot al lui Heatcliff prin adopţie, se împacă. :( Povestea se termină odată cu lăsarea păcii peste conacul "Wuthering Heights" , iar Catherine şi Hareton, preferaţii mei, se căsătoresc. Nu vă spun mai multe, deoarece vreau să vă las să descoperiţi singuri restul. Şi, pentru că aş sta ore întregi să vorbesc despre cărţi, cred că voi organiza puţin subiectul...
Scriitoarea mea preferată: Stephenie Meyer. Contrar celor spuse de mulţi "experţi în fantasy" , seria "Amurg" a fost, este şi va fi mereu una din cele mai geniale poveşti fantasy tip saga, cea care, de altfel, a obţinut succesul de care se bucură acum toate romanele de acest gen. Am primit de Paşte "Gazda" , pe care de abia aştept să o citesc.
Cartea fantasy preferată: clar "Amurg" . O recitesc cu plăcere de fiecare dată, iar acest lucru se întâmplă şi cu restul cărţilor din serie. Consider că, dacă nu ai citit "Amurg" , e posibil să înţelegi cam greu restul cărţilor de fantasy, deoarece cartea lui Meyer poate fi văzută drept un fel de... pod de trecere din lumea oamenilor în lumea paranormală. În fond, mie mi se pare că povestea de dragoste între Bella şi Edward e parcă mai umană decât cea între Elena şi Stefan Salvatore în "Jurnalele Vampirilor" ( nu mă înţelegeţi greşit, am citit seria şi mi-a plăcut foarte mult ) , sau între Sookie Stackhouse şi vampirul Bill. În cazul poveştii de dragoste din "Amurg" , totul e luat într-o ordine oarecum firească: nu se sare aşa repede la inele de logodnă sau... mă rog, înţelegeţi la ce mă refer.
Cartea chick-lit preferată ( şi prima care am citit-o ) : "Fetele din West End" de Clare Naylor... o recomand oricarei fete, e de-a dreptul "delicioasa" . ;)
Cartea care, sincer, nu mi-a plăcut: pot să spun mai multe? Cu toată sinceritatea, nu mi-a prea plăcut seria "Vampirii Sudului" . Deocamdată, am citit 5 cărţi din ea, dar cred că subiectul nu e pe placul meu. Sookie se cuplează cu mai toate creaturile supranaturale, şi nu găsesc niciun semn de dragoste adevărată. Poate sunt şi cam mică să citesc aceste cărţi dar, oricum, sunt destul de interesante.
Cartea care m-a marcat profund: "Jocurile Foamei" de Suzanne Collins. V-am spus şi de ce într-o postare mai veche. Pur şi simplu, nu cred că o să uit mesajul acestei cărţi prea curând.
Cea mai palpitantă serie de cărţi: clar "Micuţele mincinoase" de Sara Shepard. Am citit cele 4 cărţi apărute deocamdată la Leda, şi am văzut şi cele două sezoane din serial. Pur şi simplu, nu te poţi sătura.
Surprize plăcute: "Mai las-o moale cu fantomele" de Megan Crewe, "Nu plânge sub clar de lună" de Heather Davis şi seria "Forţele răului absolut" de Kelley Armstrong... sinceră să fiu, mi-au plăcut mult aceste cărţi, mai mult decât mă aşteptam să îmi placă.
În final, vă spun: cărţile nu sunt o pierdere de timp, ci sunt, de fapt, o evadare din acest cotidian extrem de plicticos, aşa că citiţi prima carte pe care o ochiţi la librărie, şi nu veţi regreta.
Vă înţeleg dacă vă gândiţi că deja dezvălui prea multe "secrete" , dar simt că trebuie să scriu asta. Pentru cei care nu ştiu, "swifty" = Taylor Swift fan. Ea este artista mea preferată şi, totodată, un adevărat model pentru mine. Şi vă explic şi de ce.
Aici se aplică aceleaşi statements ca la postarea despre being a belieber. Nu vreau să vă fac să fiţi fani Taylor Swift, ci doar vreau să vă explic de ce sunt fană Taylor Swift. Şi, părerea mea, am motive bune.
Acum sper că veţi fi oarecum de acord cu mine.
Felul în care am devenit swifty este o altă istorisire, la fel de scurtă. Aparent, la început, nu eram fană Taylor. Încercasem să ascult de câteva ori piesele ei, în perioada în care îmi plăcea să mă zbucium în ceea ce îmi plăcea să numesc dans pe piesele lui Miley Cyrus şi Selena Gomez ( perioadă de care îmi place şi nu prea să îmi amintesc, de vreme ce acum nu o suport pe Selena Gomez- #NOHATE- , iar cu Miley nu am nimic personal ) , motiv pentru care nu mi-au prea plăcut, pentru că mi se păreau prea lente. Apoi, în vacanţa de vară a anului 2011, am decis să încerc să ascult din nou, şi m-am orientat spre o piesă mai nouă, "Mine" . Mi-a plăcut imediat. Am trecut la "Love Story" , "You Belong With Me" , "Tim McGraw" şi, treptat-treptat, i-am ascultat toate piesele, care m-au cucerit iremediabil. Pur şi simplu, versurile parcă vorbeau despre viaţa mea, şi fiecare acord parcă îmi dădea un sfat constructiv pentru diverse situaţii. Şi, de atunci, sunt fană Taylor, şi probabil că voi fi mult timp de-acum încolo.
Credeţi sau nu, am făcut la engleză un proiect despre ea, pe care am primit de la un "profesor incapabil" ( tipul nici nu are facultate în învăţământ, e american şi pune numai note proaste ) un 7, motiv pentru care m-am şi certat cu el. Nimeni nu îmi pune mie notă mică... cu atât mai mult cu cât am, cred, cea mai bună engleză din clasă, pe un proiect despre Taylor a mea. X(
Taylor e ca o soră mai mare pentru mine. Atunci când am o problemă anume, îi ascult piesele, şi parcă ea e lângă mine şi mă sfătuieşte ce să fac. Şi, de cele mai multe ori, mă ghidez după aceste "sfaturi" . Mulţi consideră destul de "naşpa" că sunt fană Taylor: în fond, ea nu e un star "cool" care fumează şi pleacă beat de la o petrecere.
De fapt, acesta este unul din motivele pentru care îmi place Taylor. Ea preferă să se facă remarcată prin muzică, şi nu prin scandaluri. În fond, despre Miley şi Selena presa scrie tot felul de tâmpenii, dar cum se face că acelaşi lucru nu se întâmplă aşa des cu Taylor? Ea nu le dă ziariştilor apă la moară, acesta e răspunsul.
Îmi place la ea şi că se pricepe de minune să cânte la chitară şi pian ( după părerea mea, un muzician adevărat trebuie să ştie să cânte la cel puţin un instrument ) , iar live sună de-a dreptul amazing.
Care e piesa mea preferată? Greu de ales. De obicei, se schimbă periodic. Dar adevărul e că toate îmi plac foarte mult.
Cred că aleg asta:
O ştiu pe de rost. <3 De altfel, zilele trecute mi-am alcătuit un portofoliu cu versuri la majoritatea pieselor lui Taylor, dar am impresia că acesta se va îngroşa curând. În fond, Taylor e acum în studio, şi pregăteşte un nou album. Bucuria oricărui swifty.
Concluzia: sunt un swifty de pe Planeta Taylor, şi sunt mândră de asta. xD
Titlul şi poza spun totul. Da, sunt fană Justin Bieber ( mai exact, belieber... belieber= believe + Bieber xD ) şi da, sunt mândră de asta. Înainte să vă opriţi din citit, gândindu-vă oare ce naiba vede blogger-iţa asta zănatică la acel "gay cu voce de fetiţă" , vă rog să îmi acordaţi atenţia pentru următoarele minute. Vreau să punctez câteva idei, ca să rămânem în relaţii prieteneşti...
NU sunt o fană nebună. Sunt doar o fană înfocată, dar nu sunt în stare să mă arunc de la etaj pentru el sau alte chestii îngrozitoare. Am tot dreptul să îi fiu fană, şi am şi toate motivele, dar aici nu intervin, deoarece fiecare are propriile gusturi şi preferinţe.
NU am de gând să îl ridic în slăvi. Este şi el un om ca toţi oamenii, şi se ştie că nobody's perfect. Multă lume crede că, pentru belieberi, Justin e un fel de... nu pot să îi spun nici idol, doar persoană pe care o urmărim orbeşte. Ei bine, nu e aşa. Ca şi belieber, am fost de mai multe ori furioasă pe Justin decât un hater obişnuit. :)
NU încerc să vă fac să deveniţi fani, deci citiţi fără grijă.
Cum am devenit belieber? Îmi place să cred că este o istorisire interesantă. Se făcea că e vară- o vară foarte călduroasă. La sora mea mai mică ( aici o numesc Britanny, că mă feresc să dau nume reale ) a venit o prietenă, pe care aici o numesc 1DFan, să doarmă la ea. Deşi sunt mai mici ca mine, îmi place să stau cu ele, să mă prostesc, să îmi amintesc de mine când eram mai mică. Aşa că am stat cu ele majoritatea timpului, şi am decis să dorm cu ele. Mişcare greşită: 1DFan e destul de violentă în somn. Deoarece nu puteam să pun geană pe geană ca tot omul la acea oră târzie, decid să mă mut, şi merg în altă cameră. Unde, deşi atmosfera e mai... liniştită, nu reuşesc să adorm. În principiu, îmi place să mă gândesc la poveşti de dragoste ca să adorm. În perioada aia, eram amorezată de Nick Jonas, dar surprise! nu la el m-am gândit. Mi-a venit ca din întâmplare, în minte, nimeni altul decât Justin Bieber. Îmi plăcea oarecum cum cântă, nothing more. Mi-am zis: "Mă gândesc la el, nu are ce să îmi facă." . De fapt, chiar mi-a făcut ceva... am devenit iremediabil in love. ;))
Şi de atunci sunt fană. Ei bine, o perioadă bună de timp am negat acest lucru până şi faţă de mine, dar acum ştiu că nu am motive să mă ascund. Sunt cât se poate de mândră că sunt fană Justin, indiferent ce zic ceilalţi.
Faptul că sunt belieber mi-a schimbat oarecum viaţa. Acum aproximativ doi ani, eram doar o fată care îşi schimba preferinţele precum vremea de aprilie. Nu glumesc, mi-au plăcut şi David Henrie şi Nick Jonas. Am crezut că voi "renunţa" şi la Justin foarte curând, aşa că nu am dat atenţie la ceea ce mai târziu am aflat că se numeşte "Bieber fever" . Dar, treptat, totul a devenit destul de serios. Am crescut odată cu Justin, amândoi ne-am maturizat în paralel, şi ne-am schimbat din multe puncte de vedere. Atunci când eram foarte down, ascultam muzica lui şi mă simţeam mai bine. Recunosc, din pricina lui am vărsat şi lacrimi, dar, vorba aia, "What doesn't kill you makes you stronger." . Dar el a fost parcă mereu alături de mine, încurajându-mă să mă ridic de fiecare dată când cineva mă dobora la pământ cu vorbe urâte şi insulte nepoliticoase. De fiecare dată când cineva râdea de visele mele nebuneşti, îmi ridicam privirea la chipul lui, şi îmi spuneam: "El a reuşit să devină cântăreţ, şi eu voi reuşi să devin scriitoare." . Da, vreau să fiu scriitoare, dar asta e altă poveste.
El m-a învăţat să spun "Never say never!" , şi să cred ce spun. El a fost alături de mine, într-o conexiune cu mine, de care nici el nu era conştient, şi nici eu o anumită perioadă de timp. Dar acum o recunosc fără rezerve.
Ştiu că sunt şanse să nu îl întâlnesc niciodată, dar nu mă plâng. Totuşi, îmi doresc să reuşesc să îi spun personal cât de mult înseamnă pentru mine, şi cât de multă încredere mi-a dat de-a lungul timpului. Să fii belieber nu e o dovadă de fiţe, şi nici o obsesie: este deja un stil de a vedea lucrurile, şi de a le lua cum îţi apar înaintea ochilor. Apoi, entuziasmul puternic şi, mă rog, reacţiile tipice "Bieber fever" constituie partea a doua.
Nu înţeleg de ce unii îl urăsc. Okay, nimeni nu este obligat să îl aprecieze la nivelul de belieber. Nimeni nu este nevoit să îi asculte muzica, şi să îi şi placă. Nimeni nu este presat să îl placă, practic. Dar este musai să fie respectat. Consider că oricine ajunge la un asemenea nivel de succes global merită respect şi, în principiu, oricine face ceva cu viaţa lui, şi luptă pentru visele sale.
Justin nu a avut o viaţă uşoară, şi nu a primit totul pe tavă. Părinţii lui au divorţat când el era foarte mic, iar el a rămas în grija mamei sale. Ambii lui părinţi au fost dependenţi de droguri, iar mama sa a încercat să se sinucidă la 17 ani. Un an mai târziu, Justin s-a născut. El a trăit o viaţă destul de modestă, mama sa a avut două job-uri, şi lucra ca femeie de serviciu ca să întreţină familia. La doar 11-12 ani, cânta pe străzi singur, cu chitara în braţe, ca să strângă bani. Chiar şi când a devenit faimos, a rămas modest. Donează bani pentru diverse acţiuni de caritate, şi doreşte să îi ajute şi pe copiii săraci din România. Şi faptul că unii hateri sunt răi cu el şi cu fanii lui îl doare foarte tare. Este un suflet sensibil, şi nu spun asta pentru că aşa scrie în reviste, ci spun din ce am observat.
Aşa că, vă rog frumos, hateri... lăsaţi ura. Nu se cade să ne urâm între noi. Rupeţi-vă din timpul vostru câteva minute, daţi search pe YouTube unei piese a lui, ascultaţi versurile cu atenţie, şi apoi hotărâţi-vă dacă merită să îl urâţi sau nu.
Prefer să nu îmi numesc propriu-zis problema, şi să nu credeţi că mă voi plânge că cine-ştie-ce băiat inabordabil mi-a frânt inima, deoarece nu e aşa. Vreau doar să vă întreb...
... aţi simţit vreodată că ţineţi degeaba la o persoană, care nu oferă nimic înapoi?
... v-aţi simţit vreodată trădaţi, dezamăgiţi de o persoană la care nu vă aşteptaţi la asemenea lucruri?
... aţi dorit vreodată binele unei persoane, care se arunca în treburi necunoscute, fără să ştie ce este, de fapt, real?
... v-aţi dorit vreodată să plângeţi, să scăpaţi de tensiunea lăuntrică?
... dar, totodată, simţiţi că ceea ce faceţi nu e corect, că ar trebui să acceptaţi o situaţie pe care, de fapt, nu vreţi să o acceptaţi?
Chestia asta îmi aminteşte de o fază din "Harry Potter şi Ordinul Phoenix" : înainte de vacanţa de Crăciun, Harry organizează ultima întâlnire a Ordinului Phoenix, la sfârşitul căreia se sărută cu Cho Chang... mai târziu, vorbeşte despre moment cu prietenii săi, Ron şi Hermione, în camera de zi a Cercetaşilor. Hermione le explică băieţilor ce simte Cho, cu privire la Harry şi la moartea lui Cedric Diggory. Şi atunci spune Ron: "Un om normal nu poate să simtă toate astea fără să explodeze." ... Ei bine, aşa mă simt şi eu acum. Că simt prea multe... Mda, cam aşa o fi.
Cam aşa mă simt eu acum... cum are Taylor o slăbiciune pentru Drew, am şi eu pentru... eh, lasă, îi zic aici Kidrauhl... belieberii ştiu de ce. ;)
Şi... BAM!
Mama mi-a pus faza mea preferată de la ultima semifinală de la "Românii Au Talent" ... în care Smiley, în spiritul mult-iubitului Maramureş, strigă aşa: "Pavele, mânca-te-ar boala... Ce-ai cătat la Mărioara?!" =)) Şi aşa m-am binedispus! A fost uşor, ştiu, nu?
Nu cred în ce spune lumea, că o astfel de urare sună ciudat, aşa că îmi permit să o folosesc. Deoarece mâine este o zi sfântă şi specială, în acelaşi timp, nu voi posta, aşa că vă urez toate cele încă de pe acum. După Sărbători, voi reîncepe lucrul la blog ( implicit, şi lucrul pe site-ul Quizilla ) . Aşa că... vă urez un Paşte fericit ( v-am zis deja că sunt de acord cu urarea ) , sănătate, succes la şcoală/ în carieră, un timp minunat petrecut alături de cei dragi, şi fie ca Sfintele Sărbători Pascale să vă lumineze minţile şi sufletele. Este o perioadă specială, în care toţi trebuie să fim mai buni, toţi trebuie să uităm de vechile conflicte, să ne dăm mâna cu cei cu care am fost certaţi, să facem fapte bune şi să purtăm grijă mai multă faţă de aproapele. Un ultim sfat: fără excese la masă. ;) Încă o dată: Paşte fericit! XoXo, Tanya Amy.
Înainte să vă gândiţi la cât vă enervează amatoarea asta ( subsemnata xD ) , luându-se de filmul vostru preferat, specific următoarele: sunt super-fană "The Hunger Games" ! Recunosc, de când cu filmul, dar acum citesc şi cărţile... plănuiam, anyway, să citesc seria scrisă de autoarea Suzanne Collins încă dinainte ca filmul să apară în cinematografe. Back to the main subject. O să vă relatez pe scurt prima mea întâlnire cu "Jocurile Foamei" .
...
O după-amiază de vineri senină. Iau o pauză de la sesiunea de învăţat pentru olimpiada la istorie, cu scopul de a mă recreea. Cu un film bun, bien sur. Aşteptam prima parte a super-seriei "The Hunger Games" de mult timp... şi parcă era prea minunat să fie real simplul fapt că momentul venise! Mă îmbrac cochet, fără să-mi imaginez măcar că, peste câteva ore, aveam să stau proţăpită pe marginea scaunului din pluş de la cinema, urmărind cu sufletul la gură şi cu inima gonindu-mi cu 100 km/h aventurile curajoasei Katniss Everdeen ( de precizat că, după experienţa "The Hunger Games" , Katniss a devenit un model pentru mine ) . Merg şi îl iau cu maşina pe amicul meu, Ciudatu' ( evit să îi precizez aici numele real, aşa că mulţumiţi-vă cu numele de scenă ) , care şi-a făcut aprovizionarea cu shake de zmeură... and here we go! La cinema ne aşteaptă o mare dezamăgire: doar noi doi veniţi la super-premieră! Doamna ne îndrumă cu un gest cald spre uşă, invitându-ne în acelaşi loc peste două ore şi jumătate, cu speranţa că "atunci vom avea mai mult noroc" . Şi eu, şi Ciudatu' eram plini de nervi, dar nu ne-am pierdut speranţa. Ne-am făcut de lucru două ore şi jumătate, cât trebuia ( două librării, două fast-food-uri, două Mall-uri, un parc, plimbat până în partea de sud a oraşului şi înapoi... mă rog, aţi înţeles ideea ) , apoi ne-am întors la cinema hotărâţi: urma să vedem "Jocurile Foamei" ! Destinul a fost de partea noastră: de data asta, am fost 11 oameni. Filmul începe... mai departe, nu am mai fost eu, am fost parte din poveste. Pur şi simplu, trăiam fiecare moment şi, vreau să precizez, la propriu... mai ales în momentul când sar câinii-mutanţi din tufişuri! De reţinut că şi eu, şi Ciudatu' am sărit un metru în sus la această fază. :)) Am trăit, însă, şi momentele triste... precum cel în care a murit Rue, sau cel în care Katniss şi Peeta, datorită unei schimbări bruşte a regulamentului Jocurilor Foamei, sunt nevoiţi mai să lupte unul cu celălalt. Eram la un pas de a izbucni în lacrimi la acele momente. Filmul s-a terminat frumos, însă, dar lasă loc şi pentru partea a doua pe care, fie vorba între noi, o aştept cu nerăbdare!
Dar să vă fac şi un rezumat al filmului: în ţinutul postapocaliptic Panem, de pe teritoriul Americii de Nord, ţinut împărţit în 12 districte, toate guvernate de Capitoliu, se ţin anual Jocurile Foamei, o competiţie desfăşurată într-o arenă special amenajată, unde câte două tributuri, o fată şi un băiat, din partea fiecărui district luptă pe viaţă şi pe moarte, la sfârşit rămânând un singur câştigător. Katniss Everdeen, o adolescentă de 16 ani din Districtul 12, se oferă voluntară ca tribut în locul surorii sale mai mici, Primrose, intrând, astfel, în competiţie. Alături de Peeta Mellark, fiul brutarului şi cel de-al doilea tribut, antrenaţi de Haymitch Abernethy, un vechi câştigător al Jocurilor din Districtul 12, intră în arenă, unde are loc o luptă crâncenă pentru supravieţuire. Nu vreau să stric suspansul, în cazul în care vreţi să vedeţi filmul sau să citiţi cărţile, dar tot ce pot să vă spun este că acţiunea desfăşurată în arenă merită urmărită: Katniss dovedeşte calităţile unei luptătoare incredibile, scoţând din joc chiar şi cele mai iscusite tributuri.
Apropo de tributuri, am găsit aici o poză cu toate:
Filmul a fost lansat la data de 23 martie 2012, fiind regizat de Gary Ross. Rolul lui Katniss Everdeen este jucat de actrita Jennifer Lawrence ( i-am dat search chiar acum pe Google ;)) ) şi, după succesul pe care l-a avut filmul, se pare că partea a doua este deja aşteptată de fani. Filmul a fost făcut după primul volum din seria cu acelaşi nume, scrisă de autoarea Suzanne Collins, cartea fiind publicată la data de 14 septembrie 2008, ajungând un bestseller publicat în 32 de ţări. Chiar acum citesc cartea, şi pot spune că este genială. :)
Personal, vă recomand şi cartea, şi filmul... sunt superbe, atent realizate ( nu aprob comentariile răutăcioase cu privire la film, mie tot mi s-a părut super ) şi constituie o experienţă de neuitat.
Nu scriu o asemenea postare pentru că mă simt discriminată. Nu, nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Doar că ştiu că există copii, adolescenţi în astfel de situaţii, şi mă simt nevoită oarecum să abordez acest subiect. Nu sunt mândră să spun că am făcut, la rândul meu, glume proaste pe seama cuiva, dar niciodată nu am întins coarda... o glumă e o glumă, nothing more. O să încerc să nu folosesc o abordare prea şcolărească... voi vorbi ca de la puştoaică la puşti.
Să o spun pe şleau, în lumea asta există oameni care, dintr-un motiv sau altul, îşi bat joc de semenii lor. Fie din cauza faptului că se simt inferiori, şi nu vor să trădeze acest lucru, fie din cauza faptului că nu au nimic mai bun de făcut, cert e că o fac. Se leagă de oamenii care par mai slabi decât ei, care nu caută scandaluri, sau care sunt, pur şi simplu, diferiţi. Fac glume şi, în cele mai rele cazuri, se ajunge chiar la violenţă verbală şi fizică. Întrebarea e: persoanele vizate merită un astfel de tratament?
Răspunsul e: NU!
Probabil aţi mai auzit aceste lucruri de sute de ori, dar tocmai asta le conferă esenţă: nimeni nu merită discriminat, din niciun motiv. Indiferent de etnie, rasă, religie, sex, limbă, naţionalitate, etc. , oamenii au aceleaşi drepturi, şi nimeni nu le poate încălca. Doar pentru că o persoană este diferită prin stil, îmbrăcăminte, gusturi, pasiuni, obiceiuri, asta nu înseamnă că respectivul individ merită discriminat. Acest lucru este garantat pentru oricine, fără excepţii!
De cele mai multe ori, discriminatorii sunt...
... persoane care se simt foarte slabe în comparaţie cu ceilalţi. Astfel de oameni au o părere foarte proastă despre ei înşişi, se consideră useless şi uncool, şi sunt de părere că, dacă se iau de cineva ce pare mai slab, vor căpăta ei înşişi importanţă. Total greşit!
... oameni care nu au ce face, ca să fiu directă. Din lipsă de ocupaţie, îşi găsesc o victimă şi pornesc atacul. Nu au un motiv real pentru care îi chinuie pe ceilalţi.
... invidioşi. Poveste veche deja. Când cineva este invidios pe performanţa unui semene al său, nu îl lasă să se bucure de respectivul câştig. Drept consecinţă, pornesc un atac constituit pe glume proaste.
... oameni, pur şi simplu, răutăcioşi. Îmi vine greu să numesc şi această categorie, şi sper că veţi avea de-a face cât mai puţin cu astfel de indivizi. Sunt persoane cărora le place să facă rău. No more comments.
Niciuna din aceste categorii de oameni nu are dreptul să discrimineze. De altfel, niciun om nu are acest drept. Tocmai din acest motiv, cei discriminaţi trebuie să lupte pentru integritatea lor, şi împotriva discriminatorilor.
Nu vreau să dau sfaturi "de expert" acum, pentru că nu fac parte din categorie... Totuşi, eu aş sfătui pe oricine la o discuţie sinceră, deschisă cu părinţii, cu tutorele personal, cu un adult apropiat. Mulţi adolescenţi se feresc de asemenea lucruri, dar aceasta este una din cele mai mari greşeli. Nu este nevoie ca respectivul adult să intervină, poate doar să acorde sfaturi constructive. Nu mă ocup eu de asta, sunt şi eu un copil, zău aşa!
Oricum, uite aici un sfat care mi-l permit: nu lăsaţi pe nimeni să vă calce în picioare, nimeni nu merită asta!
Ca şi concluzie, eu nu sunt discriminată. Glume se fac la adresa mea ( când decizi să fii diferit de ceilalţi, pe calea asta o iei ) , but who cares? O atitudine relaxată e cheia. Uşor de zis, greu de făcut. Mă descurc eu, anyway.
Notă importantă: sunt doar un copil! Cele de mai sus sunt scrise din perspectiva mea de copil. Totul clar, da?
