... două lucruri total paralele. Totuşi, mint dacă spun că nu îmi place să desenez. Este un lucru relaxant, şi mai fac asta din când în când cu predilecţie spre rar. La şcoală facem desene cu culori de apă, "preferatul" meu. Ultima oară am pictat ceva cu Caragiale şi oraşul meu, şi o copertă pentru cartea "Micuţele mincinoase 1" . O să postez imaginea cât de curând, chiar în josul postării. Până atunci, însă, vă spun că m-am apucat de desene în creion după diverse cărţi ( ca un fel de răzbunare pe faptul că la şcoală sunt nevoită să folosesc DOAR culori de apă ) , deşi nu am talent. Până acum am făcut doar unul, după cartea "Jocurile Foamei" , cu Katniss în pădurea Arenei. Postez poza mai jos, în speranţa că desenul e măcar decent... v-am spus, nu sunt un talent la desen.
Mda, ştiu. :))
Acum sunteţi îndreptăţiţi să mă rugaţi să nu mai postez desene făcute de mine prea curând.
Postarea nu are legătură cu toată faza cu furtuna din Sahara, sau cu codul galben de furtună. Nu vreau să pară că postările de pe acest blog au la bază asemenea subiecte... ordinare, realistice, deloc profunde. Vreau să vorbesc despre ploaie nu ca despre un fenomen natural, ci ca despre un fapt care debordează de profunzime artistică, de ceva care inspiră la creativitate. Pentru că asta înseamnă, de fapt, pentru mine.
O zi cu ploaie este diferită pentru mine faţă de alte zile, din mai multe puncte de vedere. Atunci când cerul este înnorat, iar apa rece ca gheaţa cade asupra pământului în picături atent sculptate, mă simt ca într-un imens balon de săpun, elastic şi confortabil ca cel mai pufos fotoliu, protejată de toate relele, de toate fantasmele. E ca şi cum timpul se opreşte, şi ploaia cade, cade, şi nimic nu se schimbă. Din pricina norilor, nu poţi vedea cum soarele străbate cerul, şi ai vaga impresie că eşti blocat în timp, şi nu poţi face nimic în legătură cu asta. E o senzaţie magică... flawless.
Când afară plouă, eu mă simt creativă şi energică, şi mă ocup mai uşor de micuţele mele proiecte creative. Micuţe, micuţe, ca şi acest blog. Pur şi simplu, îmi pun căştile în urechi, ascult muzica mea preferată, scriu şi... totul dispare. Iar afară ploaia cade în continuare. E nevoie să mă repet? O senzaţie flawless.
Şi se pare că ploaia nu înseamnă enorm numai pentru mine. De altfel, este chiar un site dedicat acestui fenomen natural special. Verişoara mea ( pe care aici o numesc... TVDFan :) Da, ştiu, dau nişte denumiri nasoale... ) a fost cea care mi l-a arătat şi, prin intermediul acestei postări, îi mulţumesc din nou şi o pupăcesc. Ei bine, site-ul se numeşte RainMood.com, şi îţi permite să auzi sunetele ploii care, apropo, sunt extrem de relaxante ( un alt motiv pentru care îmi place ploaia ) : http://www.rainymood.com/Mi se pare o idee inspirată, ce-i drept. Când vreau să mă relaxez, ascult ploaia, chiar şi dacă afară e soare. xD
Şi, pentru că acum sunt melancolică şi nu ştiu de ce, vă las cu o piesă tristă, dar de-a dreptul superbă... cu întârziere scriu, pe 15 aprilie 2012, s-au împlinit 100 de ani de la scufundarea Titanicului, unul din cele mai controversate şi mai sfâşietoare dezastre navale din istorie.
Acum gata cu melancolia... în fond, e destul de senin afară, deşi e seară. :)
... îmi ia o grămadă din timpul meu liber! Odată cu întoarcerea la şcoală, am revenit la acelaşi program încărcat cu teme şi tot felul de proiecte dar, în sfârşit, am trecut peste vânzoleala de început, şi apele s-au mai calmat puţin. Nu ştiu cât de des voi mai scrie pe blog, dar voi încerca să scriu măcar o postare la două-trei zile, deoarece vreau să mă ocup şi de poveştile mele de Quizilla ( apropo, le găsiţi aici, dacă nu v-am mai spus: http://quizilla.teennick.com/user/DaianaFreeGirl/profile/) . Sper că veţi continua să îmi citiţi blogul, deoarece pregătesc multe surprize şi postări interesante. Confesiuni de blogger, nimic altceva. ŞI APROPO... sunt admin la unicul fan-club Taylor Swift din România de pe Facebook, "Taylor Swift- Romania" - http://www.facebook.com/groups/246131168775883/- unde toţii fanii Taylor sunt aşteptaţi cu căldură. Avem concursuri, ştiri de ultimă oră despre Taylor şi, bineînţeles, o grămadă de oameni dornici de a lega prietenii. Oricine poate intra. ;) Sper că apuc să mai postez curând, aşa că fiţi cu ochii pe blogul meu! XoXo, Tanya Amy.
Fiecare om are o anumită obsesie sau, ca să fiu politicoasă, un anumit hobby, o anumită pasiune. Ei bine, o să fiu sinceră: pasiunea mea de-o viaţă, la propriu, sunt cărţile. Multă vreme, am fost neînţeleasă din acest punct de vedere: mulţi mă catalogau drept "tocilară" şi "fată fără viaţă socială" doar pentru că îmi plăcea să citesc. Acum, însă, situaţia s-a schimbat fiindcă aşa-numitele "celebrităţi" ale şcolii ( eu nu fac parte din această categorie, şi nici nu vreau să am legături cu cineva din acestă categorie... sunt un insider, so what? ) s-au hotărât şi ele să pună mâna pe câte o carte.... fantasy, bineînţeles, să umble cu ea sub braţ ca să arate lumii că s-au ţinut de abecedar la vremea potrivită şi surprise! acum cititul e foarte la modă. Toată lumea, put your hands up in the air. :| Mă rog, înapoi la subiectul principal. Pentru mine, cărţile nu sunt o modă. Moda e trecătoare, de sezon; în schimb, cărţile mi-au însoţit dintotdeauna existenţa, şi nu glumesc deloc când spun asta. Încă de când eram mică, mama îmi cumpăra multe cărţi. Bineînţeles, erau cărţi de colorat pe care aveam grijă să le măzgălesc cum se cuvine, şi cărţi ilustrate, cu texte micuţe în colţuri. De mică am fost vorbăreaţă- ferice de cei care scapă şi acum de mine şi de limbariţa mea- , şi a fost doar o problemă de timp până când am început să alcătuiesc povestiri orale pe baza imaginilor din cărţile copilăriei mele. Când mă ducea mama în parc, şi eu primeam acolo bucuroasă doza mea de "lectură" zilnică, alte mămici şi bunici mă priveau uimite şi o întrebau pe mama: "Ştie să citească?" . Nu am fost un copil-geniu, să nu credeţi nimic de acest gen. Doar îmi plăcea să creez, să îmi imaginez. De-a lungul timpului, nici eu nu mai ştiu câte cărţi am citit. Oricum, iată-mă acum, la 14 ani, citind cărţi de fantasy şi chick-lit, şi scriind propriile mele poveşti. Visez să devin scriitoare, iar cărţile mele să însoţească existenţa altor generaţii, care să le lase mai departe copiilor, şi ei copiii copiilor, şi aşa mai departe... Sunt o visătoare, asta au făcut din mine cărţile. Care este cartea mea preferată? Deşi sunt o împătimită a genurilor fantasy, science-fiction şi chick-lit, cartea mea preferată corespunde unui stil ceva mai... prăfuit: "La răscruce de vânturi" de Emily Bronte. Mi-am cumpărat cartea când am fost în tabără la Bran, de la librărie "Cărtureşti" din Braşov, fiind tipărită de editura Leda. Eram foarte curioasă să văd despre ce e vorba, de vreme ce, în cel de-al treilea volum al seriei "Amurg" , de Stephenie Meyer, "Eclipsa" , Bella citeşte această carte, iar acţiunea este oarecum legată de ce se întâmplă în cartea lui Emily Bronte. Am fost placut surprinsa de acest roman. Deşi poate părea greoi la început, pe mine m-a impresionat împletirea poveştilor de dragoste înfiripate între membrii a două familii aparent foarte diferite, zbuciumată de venirea unui străin care îşi spune Heatcliff, şi care se dovedeşte un om de o profunzime diabolică. De asemenea, am şi plâns când am citit cartea asta, la momentul când Catherine ( fiica ) şi Hareton, nepot al lui Heatcliff prin adopţie, se împacă. :( Povestea se termină odată cu lăsarea păcii peste conacul "Wuthering Heights" , iar Catherine şi Hareton, preferaţii mei, se căsătoresc. Nu vă spun mai multe, deoarece vreau să vă las să descoperiţi singuri restul. Şi, pentru că aş sta ore întregi să vorbesc despre cărţi, cred că voi organiza puţin subiectul...
Scriitoarea mea preferată: Stephenie Meyer. Contrar celor spuse de mulţi "experţi în fantasy" , seria "Amurg" a fost, este şi va fi mereu una din cele mai geniale poveşti fantasy tip saga, cea care, de altfel, a obţinut succesul de care se bucură acum toate romanele de acest gen. Am primit de Paşte "Gazda" , pe care de abia aştept să o citesc.
Cartea fantasy preferată: clar "Amurg" . O recitesc cu plăcere de fiecare dată, iar acest lucru se întâmplă şi cu restul cărţilor din serie. Consider că, dacă nu ai citit "Amurg" , e posibil să înţelegi cam greu restul cărţilor de fantasy, deoarece cartea lui Meyer poate fi văzută drept un fel de... pod de trecere din lumea oamenilor în lumea paranormală. În fond, mie mi se pare că povestea de dragoste între Bella şi Edward e parcă mai umană decât cea între Elena şi Stefan Salvatore în "Jurnalele Vampirilor" ( nu mă înţelegeţi greşit, am citit seria şi mi-a plăcut foarte mult ) , sau între Sookie Stackhouse şi vampirul Bill. În cazul poveştii de dragoste din "Amurg" , totul e luat într-o ordine oarecum firească: nu se sare aşa repede la inele de logodnă sau... mă rog, înţelegeţi la ce mă refer.
Cartea chick-lit preferată ( şi prima care am citit-o ) : "Fetele din West End" de Clare Naylor... o recomand oricarei fete, e de-a dreptul "delicioasa" . ;)
Cartea care, sincer, nu mi-a plăcut: pot să spun mai multe? Cu toată sinceritatea, nu mi-a prea plăcut seria "Vampirii Sudului" . Deocamdată, am citit 5 cărţi din ea, dar cred că subiectul nu e pe placul meu. Sookie se cuplează cu mai toate creaturile supranaturale, şi nu găsesc niciun semn de dragoste adevărată. Poate sunt şi cam mică să citesc aceste cărţi dar, oricum, sunt destul de interesante.
Cartea care m-a marcat profund: "Jocurile Foamei" de Suzanne Collins. V-am spus şi de ce într-o postare mai veche. Pur şi simplu, nu cred că o să uit mesajul acestei cărţi prea curând.
Cea mai palpitantă serie de cărţi: clar "Micuţele mincinoase" de Sara Shepard. Am citit cele 4 cărţi apărute deocamdată la Leda, şi am văzut şi cele două sezoane din serial. Pur şi simplu, nu te poţi sătura.
Surprize plăcute: "Mai las-o moale cu fantomele" de Megan Crewe, "Nu plânge sub clar de lună" de Heather Davis şi seria "Forţele răului absolut" de Kelley Armstrong... sinceră să fiu, mi-au plăcut mult aceste cărţi, mai mult decât mă aşteptam să îmi placă.
În final, vă spun: cărţile nu sunt o pierdere de timp, ci sunt, de fapt, o evadare din acest cotidian extrem de plicticos, aşa că citiţi prima carte pe care o ochiţi la librărie, şi nu veţi regreta.
Vă înţeleg dacă vă gândiţi că deja dezvălui prea multe "secrete" , dar simt că trebuie să scriu asta. Pentru cei care nu ştiu, "swifty" = Taylor Swift fan. Ea este artista mea preferată şi, totodată, un adevărat model pentru mine. Şi vă explic şi de ce.
Aici se aplică aceleaşi statements ca la postarea despre being a belieber. Nu vreau să vă fac să fiţi fani Taylor Swift, ci doar vreau să vă explic de ce sunt fană Taylor Swift. Şi, părerea mea, am motive bune.
Acum sper că veţi fi oarecum de acord cu mine.
Felul în care am devenit swifty este o altă istorisire, la fel de scurtă. Aparent, la început, nu eram fană Taylor. Încercasem să ascult de câteva ori piesele ei, în perioada în care îmi plăcea să mă zbucium în ceea ce îmi plăcea să numesc dans pe piesele lui Miley Cyrus şi Selena Gomez ( perioadă de care îmi place şi nu prea să îmi amintesc, de vreme ce acum nu o suport pe Selena Gomez- #NOHATE- , iar cu Miley nu am nimic personal ) , motiv pentru care nu mi-au prea plăcut, pentru că mi se păreau prea lente. Apoi, în vacanţa de vară a anului 2011, am decis să încerc să ascult din nou, şi m-am orientat spre o piesă mai nouă, "Mine" . Mi-a plăcut imediat. Am trecut la "Love Story" , "You Belong With Me" , "Tim McGraw" şi, treptat-treptat, i-am ascultat toate piesele, care m-au cucerit iremediabil. Pur şi simplu, versurile parcă vorbeau despre viaţa mea, şi fiecare acord parcă îmi dădea un sfat constructiv pentru diverse situaţii. Şi, de atunci, sunt fană Taylor, şi probabil că voi fi mult timp de-acum încolo.
Credeţi sau nu, am făcut la engleză un proiect despre ea, pe care am primit de la un "profesor incapabil" ( tipul nici nu are facultate în învăţământ, e american şi pune numai note proaste ) un 7, motiv pentru care m-am şi certat cu el. Nimeni nu îmi pune mie notă mică... cu atât mai mult cu cât am, cred, cea mai bună engleză din clasă, pe un proiect despre Taylor a mea. X(
Taylor e ca o soră mai mare pentru mine. Atunci când am o problemă anume, îi ascult piesele, şi parcă ea e lângă mine şi mă sfătuieşte ce să fac. Şi, de cele mai multe ori, mă ghidez după aceste "sfaturi" . Mulţi consideră destul de "naşpa" că sunt fană Taylor: în fond, ea nu e un star "cool" care fumează şi pleacă beat de la o petrecere.
De fapt, acesta este unul din motivele pentru care îmi place Taylor. Ea preferă să se facă remarcată prin muzică, şi nu prin scandaluri. În fond, despre Miley şi Selena presa scrie tot felul de tâmpenii, dar cum se face că acelaşi lucru nu se întâmplă aşa des cu Taylor? Ea nu le dă ziariştilor apă la moară, acesta e răspunsul.
Îmi place la ea şi că se pricepe de minune să cânte la chitară şi pian ( după părerea mea, un muzician adevărat trebuie să ştie să cânte la cel puţin un instrument ) , iar live sună de-a dreptul amazing.
Care e piesa mea preferată? Greu de ales. De obicei, se schimbă periodic. Dar adevărul e că toate îmi plac foarte mult.
Cred că aleg asta:
O ştiu pe de rost. <3 De altfel, zilele trecute mi-am alcătuit un portofoliu cu versuri la majoritatea pieselor lui Taylor, dar am impresia că acesta se va îngroşa curând. În fond, Taylor e acum în studio, şi pregăteşte un nou album. Bucuria oricărui swifty.
Concluzia: sunt un swifty de pe Planeta Taylor, şi sunt mândră de asta. xD
Titlul şi poza spun totul. Da, sunt fană Justin Bieber ( mai exact, belieber... belieber= believe + Bieber xD ) şi da, sunt mândră de asta. Înainte să vă opriţi din citit, gândindu-vă oare ce naiba vede blogger-iţa asta zănatică la acel "gay cu voce de fetiţă" , vă rog să îmi acordaţi atenţia pentru următoarele minute. Vreau să punctez câteva idei, ca să rămânem în relaţii prieteneşti...
NU sunt o fană nebună. Sunt doar o fană înfocată, dar nu sunt în stare să mă arunc de la etaj pentru el sau alte chestii îngrozitoare. Am tot dreptul să îi fiu fană, şi am şi toate motivele, dar aici nu intervin, deoarece fiecare are propriile gusturi şi preferinţe.
NU am de gând să îl ridic în slăvi. Este şi el un om ca toţi oamenii, şi se ştie că nobody's perfect. Multă lume crede că, pentru belieberi, Justin e un fel de... nu pot să îi spun nici idol, doar persoană pe care o urmărim orbeşte. Ei bine, nu e aşa. Ca şi belieber, am fost de mai multe ori furioasă pe Justin decât un hater obişnuit. :)
NU încerc să vă fac să deveniţi fani, deci citiţi fără grijă.
Cum am devenit belieber? Îmi place să cred că este o istorisire interesantă. Se făcea că e vară- o vară foarte călduroasă. La sora mea mai mică ( aici o numesc Britanny, că mă feresc să dau nume reale ) a venit o prietenă, pe care aici o numesc 1DFan, să doarmă la ea. Deşi sunt mai mici ca mine, îmi place să stau cu ele, să mă prostesc, să îmi amintesc de mine când eram mai mică. Aşa că am stat cu ele majoritatea timpului, şi am decis să dorm cu ele. Mişcare greşită: 1DFan e destul de violentă în somn. Deoarece nu puteam să pun geană pe geană ca tot omul la acea oră târzie, decid să mă mut, şi merg în altă cameră. Unde, deşi atmosfera e mai... liniştită, nu reuşesc să adorm. În principiu, îmi place să mă gândesc la poveşti de dragoste ca să adorm. În perioada aia, eram amorezată de Nick Jonas, dar surprise! nu la el m-am gândit. Mi-a venit ca din întâmplare, în minte, nimeni altul decât Justin Bieber. Îmi plăcea oarecum cum cântă, nothing more. Mi-am zis: "Mă gândesc la el, nu are ce să îmi facă." . De fapt, chiar mi-a făcut ceva... am devenit iremediabil in love. ;))
Şi de atunci sunt fană. Ei bine, o perioadă bună de timp am negat acest lucru până şi faţă de mine, dar acum ştiu că nu am motive să mă ascund. Sunt cât se poate de mândră că sunt fană Justin, indiferent ce zic ceilalţi.
Faptul că sunt belieber mi-a schimbat oarecum viaţa. Acum aproximativ doi ani, eram doar o fată care îşi schimba preferinţele precum vremea de aprilie. Nu glumesc, mi-au plăcut şi David Henrie şi Nick Jonas. Am crezut că voi "renunţa" şi la Justin foarte curând, aşa că nu am dat atenţie la ceea ce mai târziu am aflat că se numeşte "Bieber fever" . Dar, treptat, totul a devenit destul de serios. Am crescut odată cu Justin, amândoi ne-am maturizat în paralel, şi ne-am schimbat din multe puncte de vedere. Atunci când eram foarte down, ascultam muzica lui şi mă simţeam mai bine. Recunosc, din pricina lui am vărsat şi lacrimi, dar, vorba aia, "What doesn't kill you makes you stronger." . Dar el a fost parcă mereu alături de mine, încurajându-mă să mă ridic de fiecare dată când cineva mă dobora la pământ cu vorbe urâte şi insulte nepoliticoase. De fiecare dată când cineva râdea de visele mele nebuneşti, îmi ridicam privirea la chipul lui, şi îmi spuneam: "El a reuşit să devină cântăreţ, şi eu voi reuşi să devin scriitoare." . Da, vreau să fiu scriitoare, dar asta e altă poveste.
El m-a învăţat să spun "Never say never!" , şi să cred ce spun. El a fost alături de mine, într-o conexiune cu mine, de care nici el nu era conştient, şi nici eu o anumită perioadă de timp. Dar acum o recunosc fără rezerve.
Ştiu că sunt şanse să nu îl întâlnesc niciodată, dar nu mă plâng. Totuşi, îmi doresc să reuşesc să îi spun personal cât de mult înseamnă pentru mine, şi cât de multă încredere mi-a dat de-a lungul timpului. Să fii belieber nu e o dovadă de fiţe, şi nici o obsesie: este deja un stil de a vedea lucrurile, şi de a le lua cum îţi apar înaintea ochilor. Apoi, entuziasmul puternic şi, mă rog, reacţiile tipice "Bieber fever" constituie partea a doua.
Nu înţeleg de ce unii îl urăsc. Okay, nimeni nu este obligat să îl aprecieze la nivelul de belieber. Nimeni nu este nevoit să îi asculte muzica, şi să îi şi placă. Nimeni nu este presat să îl placă, practic. Dar este musai să fie respectat. Consider că oricine ajunge la un asemenea nivel de succes global merită respect şi, în principiu, oricine face ceva cu viaţa lui, şi luptă pentru visele sale.
Justin nu a avut o viaţă uşoară, şi nu a primit totul pe tavă. Părinţii lui au divorţat când el era foarte mic, iar el a rămas în grija mamei sale. Ambii lui părinţi au fost dependenţi de droguri, iar mama sa a încercat să se sinucidă la 17 ani. Un an mai târziu, Justin s-a născut. El a trăit o viaţă destul de modestă, mama sa a avut două job-uri, şi lucra ca femeie de serviciu ca să întreţină familia. La doar 11-12 ani, cânta pe străzi singur, cu chitara în braţe, ca să strângă bani. Chiar şi când a devenit faimos, a rămas modest. Donează bani pentru diverse acţiuni de caritate, şi doreşte să îi ajute şi pe copiii săraci din România. Şi faptul că unii hateri sunt răi cu el şi cu fanii lui îl doare foarte tare. Este un suflet sensibil, şi nu spun asta pentru că aşa scrie în reviste, ci spun din ce am observat.
Aşa că, vă rog frumos, hateri... lăsaţi ura. Nu se cade să ne urâm între noi. Rupeţi-vă din timpul vostru câteva minute, daţi search pe YouTube unei piese a lui, ascultaţi versurile cu atenţie, şi apoi hotărâţi-vă dacă merită să îl urâţi sau nu.
Prefer să nu îmi numesc propriu-zis problema, şi să nu credeţi că mă voi plânge că cine-ştie-ce băiat inabordabil mi-a frânt inima, deoarece nu e aşa. Vreau doar să vă întreb...
... aţi simţit vreodată că ţineţi degeaba la o persoană, care nu oferă nimic înapoi?
... v-aţi simţit vreodată trădaţi, dezamăgiţi de o persoană la care nu vă aşteptaţi la asemenea lucruri?
... aţi dorit vreodată binele unei persoane, care se arunca în treburi necunoscute, fără să ştie ce este, de fapt, real?
... v-aţi dorit vreodată să plângeţi, să scăpaţi de tensiunea lăuntrică?
... dar, totodată, simţiţi că ceea ce faceţi nu e corect, că ar trebui să acceptaţi o situaţie pe care, de fapt, nu vreţi să o acceptaţi?
Chestia asta îmi aminteşte de o fază din "Harry Potter şi Ordinul Phoenix" : înainte de vacanţa de Crăciun, Harry organizează ultima întâlnire a Ordinului Phoenix, la sfârşitul căreia se sărută cu Cho Chang... mai târziu, vorbeşte despre moment cu prietenii săi, Ron şi Hermione, în camera de zi a Cercetaşilor. Hermione le explică băieţilor ce simte Cho, cu privire la Harry şi la moartea lui Cedric Diggory. Şi atunci spune Ron: "Un om normal nu poate să simtă toate astea fără să explodeze." ... Ei bine, aşa mă simt şi eu acum. Că simt prea multe... Mda, cam aşa o fi.
Cam aşa mă simt eu acum... cum are Taylor o slăbiciune pentru Drew, am şi eu pentru... eh, lasă, îi zic aici Kidrauhl... belieberii ştiu de ce. ;)
Şi... BAM!
Mama mi-a pus faza mea preferată de la ultima semifinală de la "Românii Au Talent" ... în care Smiley, în spiritul mult-iubitului Maramureş, strigă aşa: "Pavele, mânca-te-ar boala... Ce-ai cătat la Mărioara?!" =)) Şi aşa m-am binedispus! A fost uşor, ştiu, nu?
Nu cred în ce spune lumea, că o astfel de urare sună ciudat, aşa că îmi permit să o folosesc. Deoarece mâine este o zi sfântă şi specială, în acelaşi timp, nu voi posta, aşa că vă urez toate cele încă de pe acum. După Sărbători, voi reîncepe lucrul la blog ( implicit, şi lucrul pe site-ul Quizilla ) . Aşa că... vă urez un Paşte fericit ( v-am zis deja că sunt de acord cu urarea ) , sănătate, succes la şcoală/ în carieră, un timp minunat petrecut alături de cei dragi, şi fie ca Sfintele Sărbători Pascale să vă lumineze minţile şi sufletele. Este o perioadă specială, în care toţi trebuie să fim mai buni, toţi trebuie să uităm de vechile conflicte, să ne dăm mâna cu cei cu care am fost certaţi, să facem fapte bune şi să purtăm grijă mai multă faţă de aproapele. Un ultim sfat: fără excese la masă. ;) Încă o dată: Paşte fericit! XoXo, Tanya Amy.
Înainte să vă gândiţi la cât vă enervează amatoarea asta ( subsemnata xD ) , luându-se de filmul vostru preferat, specific următoarele: sunt super-fană "The Hunger Games" ! Recunosc, de când cu filmul, dar acum citesc şi cărţile... plănuiam, anyway, să citesc seria scrisă de autoarea Suzanne Collins încă dinainte ca filmul să apară în cinematografe. Back to the main subject. O să vă relatez pe scurt prima mea întâlnire cu "Jocurile Foamei" .
...
O după-amiază de vineri senină. Iau o pauză de la sesiunea de învăţat pentru olimpiada la istorie, cu scopul de a mă recreea. Cu un film bun, bien sur. Aşteptam prima parte a super-seriei "The Hunger Games" de mult timp... şi parcă era prea minunat să fie real simplul fapt că momentul venise! Mă îmbrac cochet, fără să-mi imaginez măcar că, peste câteva ore, aveam să stau proţăpită pe marginea scaunului din pluş de la cinema, urmărind cu sufletul la gură şi cu inima gonindu-mi cu 100 km/h aventurile curajoasei Katniss Everdeen ( de precizat că, după experienţa "The Hunger Games" , Katniss a devenit un model pentru mine ) . Merg şi îl iau cu maşina pe amicul meu, Ciudatu' ( evit să îi precizez aici numele real, aşa că mulţumiţi-vă cu numele de scenă ) , care şi-a făcut aprovizionarea cu shake de zmeură... and here we go! La cinema ne aşteaptă o mare dezamăgire: doar noi doi veniţi la super-premieră! Doamna ne îndrumă cu un gest cald spre uşă, invitându-ne în acelaşi loc peste două ore şi jumătate, cu speranţa că "atunci vom avea mai mult noroc" . Şi eu, şi Ciudatu' eram plini de nervi, dar nu ne-am pierdut speranţa. Ne-am făcut de lucru două ore şi jumătate, cât trebuia ( două librării, două fast-food-uri, două Mall-uri, un parc, plimbat până în partea de sud a oraşului şi înapoi... mă rog, aţi înţeles ideea ) , apoi ne-am întors la cinema hotărâţi: urma să vedem "Jocurile Foamei" ! Destinul a fost de partea noastră: de data asta, am fost 11 oameni. Filmul începe... mai departe, nu am mai fost eu, am fost parte din poveste. Pur şi simplu, trăiam fiecare moment şi, vreau să precizez, la propriu... mai ales în momentul când sar câinii-mutanţi din tufişuri! De reţinut că şi eu, şi Ciudatu' am sărit un metru în sus la această fază. :)) Am trăit, însă, şi momentele triste... precum cel în care a murit Rue, sau cel în care Katniss şi Peeta, datorită unei schimbări bruşte a regulamentului Jocurilor Foamei, sunt nevoiţi mai să lupte unul cu celălalt. Eram la un pas de a izbucni în lacrimi la acele momente. Filmul s-a terminat frumos, însă, dar lasă loc şi pentru partea a doua pe care, fie vorba între noi, o aştept cu nerăbdare!
Dar să vă fac şi un rezumat al filmului: în ţinutul postapocaliptic Panem, de pe teritoriul Americii de Nord, ţinut împărţit în 12 districte, toate guvernate de Capitoliu, se ţin anual Jocurile Foamei, o competiţie desfăşurată într-o arenă special amenajată, unde câte două tributuri, o fată şi un băiat, din partea fiecărui district luptă pe viaţă şi pe moarte, la sfârşit rămânând un singur câştigător. Katniss Everdeen, o adolescentă de 16 ani din Districtul 12, se oferă voluntară ca tribut în locul surorii sale mai mici, Primrose, intrând, astfel, în competiţie. Alături de Peeta Mellark, fiul brutarului şi cel de-al doilea tribut, antrenaţi de Haymitch Abernethy, un vechi câştigător al Jocurilor din Districtul 12, intră în arenă, unde are loc o luptă crâncenă pentru supravieţuire. Nu vreau să stric suspansul, în cazul în care vreţi să vedeţi filmul sau să citiţi cărţile, dar tot ce pot să vă spun este că acţiunea desfăşurată în arenă merită urmărită: Katniss dovedeşte calităţile unei luptătoare incredibile, scoţând din joc chiar şi cele mai iscusite tributuri.
Apropo de tributuri, am găsit aici o poză cu toate:
Filmul a fost lansat la data de 23 martie 2012, fiind regizat de Gary Ross. Rolul lui Katniss Everdeen este jucat de actrita Jennifer Lawrence ( i-am dat search chiar acum pe Google ;)) ) şi, după succesul pe care l-a avut filmul, se pare că partea a doua este deja aşteptată de fani. Filmul a fost făcut după primul volum din seria cu acelaşi nume, scrisă de autoarea Suzanne Collins, cartea fiind publicată la data de 14 septembrie 2008, ajungând un bestseller publicat în 32 de ţări. Chiar acum citesc cartea, şi pot spune că este genială. :)
Personal, vă recomand şi cartea, şi filmul... sunt superbe, atent realizate ( nu aprob comentariile răutăcioase cu privire la film, mie tot mi s-a părut super ) şi constituie o experienţă de neuitat.
Nu scriu o asemenea postare pentru că mă simt discriminată. Nu, nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Doar că ştiu că există copii, adolescenţi în astfel de situaţii, şi mă simt nevoită oarecum să abordez acest subiect. Nu sunt mândră să spun că am făcut, la rândul meu, glume proaste pe seama cuiva, dar niciodată nu am întins coarda... o glumă e o glumă, nothing more. O să încerc să nu folosesc o abordare prea şcolărească... voi vorbi ca de la puştoaică la puşti.
Să o spun pe şleau, în lumea asta există oameni care, dintr-un motiv sau altul, îşi bat joc de semenii lor. Fie din cauza faptului că se simt inferiori, şi nu vor să trădeze acest lucru, fie din cauza faptului că nu au nimic mai bun de făcut, cert e că o fac. Se leagă de oamenii care par mai slabi decât ei, care nu caută scandaluri, sau care sunt, pur şi simplu, diferiţi. Fac glume şi, în cele mai rele cazuri, se ajunge chiar la violenţă verbală şi fizică. Întrebarea e: persoanele vizate merită un astfel de tratament?
Răspunsul e: NU!
Probabil aţi mai auzit aceste lucruri de sute de ori, dar tocmai asta le conferă esenţă: nimeni nu merită discriminat, din niciun motiv. Indiferent de etnie, rasă, religie, sex, limbă, naţionalitate, etc. , oamenii au aceleaşi drepturi, şi nimeni nu le poate încălca. Doar pentru că o persoană este diferită prin stil, îmbrăcăminte, gusturi, pasiuni, obiceiuri, asta nu înseamnă că respectivul individ merită discriminat. Acest lucru este garantat pentru oricine, fără excepţii!
De cele mai multe ori, discriminatorii sunt...
... persoane care se simt foarte slabe în comparaţie cu ceilalţi. Astfel de oameni au o părere foarte proastă despre ei înşişi, se consideră useless şi uncool, şi sunt de părere că, dacă se iau de cineva ce pare mai slab, vor căpăta ei înşişi importanţă. Total greşit!
... oameni care nu au ce face, ca să fiu directă. Din lipsă de ocupaţie, îşi găsesc o victimă şi pornesc atacul. Nu au un motiv real pentru care îi chinuie pe ceilalţi.
... invidioşi. Poveste veche deja. Când cineva este invidios pe performanţa unui semene al său, nu îl lasă să se bucure de respectivul câştig. Drept consecinţă, pornesc un atac constituit pe glume proaste.
... oameni, pur şi simplu, răutăcioşi. Îmi vine greu să numesc şi această categorie, şi sper că veţi avea de-a face cât mai puţin cu astfel de indivizi. Sunt persoane cărora le place să facă rău. No more comments.
Niciuna din aceste categorii de oameni nu are dreptul să discrimineze. De altfel, niciun om nu are acest drept. Tocmai din acest motiv, cei discriminaţi trebuie să lupte pentru integritatea lor, şi împotriva discriminatorilor.
Nu vreau să dau sfaturi "de expert" acum, pentru că nu fac parte din categorie... Totuşi, eu aş sfătui pe oricine la o discuţie sinceră, deschisă cu părinţii, cu tutorele personal, cu un adult apropiat. Mulţi adolescenţi se feresc de asemenea lucruri, dar aceasta este una din cele mai mari greşeli. Nu este nevoie ca respectivul adult să intervină, poate doar să acorde sfaturi constructive. Nu mă ocup eu de asta, sunt şi eu un copil, zău aşa!
Oricum, uite aici un sfat care mi-l permit: nu lăsaţi pe nimeni să vă calce în picioare, nimeni nu merită asta!
Ca şi concluzie, eu nu sunt discriminată. Glume se fac la adresa mea ( când decizi să fii diferit de ceilalţi, pe calea asta o iei ) , but who cares? O atitudine relaxată e cheia. Uşor de zis, greu de făcut. Mă descurc eu, anyway.
Notă importantă: sunt doar un copil! Cele de mai sus sunt scrise din perspectiva mea de copil. Totul clar, da?
... şi nu cu mâna goală! În fine, pe lângă toate cele primite din partea organizatorilor ( care au fost super de treabă ) , şi pe lângă propriile achiziţii ( printre care şi cartea "Urâţii" de Scott Westerfeld, şi primul volum din seria "Jocurile Foamei" , de Suzanne Collins ) , am adus medalia de argint pentru locul 2. Acum fără să mă laud... Am fost la un punct distanţă de locul 1, câştigat de un braşovean ( apropo, well-played! ) , dar nicio pagubă. M-am distrat de minune! În prima fază, sincer, ideea de a merge la Iaşi nu mi-a prea plăcut, deoarece nu aveam niciun chef să ratez activităţile din "Săptămâna Altfel" , dar acum nu regret câtuşi de puţin. În fond, a fost o experienţă unică, de neuitat. Nu mă apuc să vă povestesc totul, deoarece mi-ar lua enorm de mult... vă spun doar că a fost super, şi că poate, doar POATE, aş vrea să repet experienţa. După proba scrisă, am fost duşi în multe locuri interesante, să vedem diverse obiective turistice, cunoscute simboluri ale Iaşului. Ne-am plimbat prin oraş, am văzut clădiri vechi şi noi, am mers şi la Mall. :)) Am învăţat să dansez Lambada ( de la cei mai buni ;) ) , am mers pentru prima oară cu tramvaiul şi am mâncat cea mai picantă pizza pe care am pus gura vreodată. Se înţelege că am trăit o multitudine de experienţe interesante, pe care sunt sigură că nu le voi uita niciodată. Şi, tocmai pentru a uşura acest fapt, am făcut multe poze. O să pun doar câteva, reprezentative. Nu cred că aveţi răbdare să vă uitaţi la 300 şi ceva de poze, aşa că aleg un număr redus. Dar, înainte de asta, aveţi aici "achiziţiile" ...
Şi aici câteva poze. :)
Conform tabelului... Prahova are locul 3! "Bossi de bossi" , să spun aşa. Oricum, important este că am mers acolo, că am dat tot ce aveam mai mult şi că ne-am simţit bine. Şi cu asta închei pledoaria.
Mă reapuc oficial de scris pe blog mâine, aşa că fiţi cu ochii pe blogul meu micuţ şi drăguţ!
Dar pentru o scurtă perioadă de timp, probabil v-aţi dat seama. Doar că, mâine, plec la Iaşi ca să particip la olimpiada la istorie pe ţară ( reprezint clasa a 8a în judeţul meu, Prahova... phoai, şi am spus ca nu vă zic de unde sunt :| ) , şi stau acolo pana sâmbătă. Aşa că nu o sa mai auziţi de mine ceva timp. În schimb, când mă voi întoarce, voi reveni cu postări interesante, şi poate şi cu nişte poze din aventura mea din Moldova. xD Munteancă fiind, acel teritoriu îmi e total străin. Safari urban, ce altceva? :)
